Iată o carte importantă, în ciuda dimensiunilor sale modeste. Ea abordează chestiunea relaţiilor dintre evrei şi creştini într-un moment delicat al evoluţiei lor recente, nu pentru că acestea ar traversa o fază negativă, ci pentru că, după decenii de recunoaşteri amicale, devine necesar a merge mai departe. Or, orice nou progres în întâlnire cere fiecăruia să fie mai clar cu el însuşi, cu propria sa identitate, cu moştenirea care-i revine. Părintele Remaud le propune creştinilor să facă acest nou pas. Nu are nevoie de prezentare. Mulţi au citit sau vor putea citi cartea sa atât de profundă, publicată mai întâi sub titlul Chrétiens devant Israël, serviteur de Dieu şi reeditată în 1996 sub titlul Israël, serviteur de Dieu, cu o anexă, "Peuple, terre, État", referitoare la recunoaşterea statului Israel de către Sfântul Scaun.

Impresia dominantă pe care o încerc, după ce am citit prezenta lucrare, e făcută din echilibru şi măsură. Apreciez căutarea nuanţelor în analize. Îmi place seninătatea tonului. Pentru a spune totul, şi în ciuda gravităţii subiectului, reiese un sentiment de pace în sensul biblic al termenului. Aceasta nu înseamnă distanţă sau detaşare în raport cu chestiunile abordate. Ele sunt dificile şi susceptibile de a alimenta orice fel de porniri, autorul nu le ignoră. Aceasta vrea să spună că autorul, pasionat de un subiect care îl mişcă şi căruia, ştim, şi-a dedicat viaţa, a dobândit această pace. El ne-o propune ca pe un climat necesar care ar trebui să preceadă şi să însoţească orice căutare a adevărului.

Fără a expune în detaliu conţinutul acestei cărţi, pentru că este suficient de clară de la sine, poate fi util a sublinia câteva aspecte care mi-au reţinut mai mult atenţia.

În primul rând, totuşi, trebuie reţinut avertismentul indispensabil pentru cine se aventurează în dialog. Titlul capitolului V îl sugerează: "A asuma moştenirea". Autorul îl citează pe Lovsky: "Nu este vorba de a ne «desolidariza» [...] de un trecut creştin teribil, ci de a-l înţelege, de a-i tria elementele veridice, garanţiile chiar ambigue de fidelitate şi cauzele rătăcirii, pentru a asuma aceste erori, pentru a suferi din cauza lor şi, în consecinţă, de a nu le mai repeta".

A nu se desolidariza, a asuma sunt cuvinte-cheie pentru lectura întregii lucrări. Ele îi oferă părintelui Remaud ocazia unei puneri la punct foarte utile în aceste timpuri tulburi asupra noţiunii de sfinţenie în Biserică, ocazia, de asemenea, de a amorsa o reflecţie teologică indispensabilă asupra sensului Tradiţiei.

De-a lungul capitolelor, chestiuni foarte delicate sunt abordate, mereu cu aceeaşi fineţe a analizei şi aceeaşi măsură în judecăţi. Trei dintre ele sunt dedicate problemei dureroase a Părinţilor Bisericii, ceea ce, de regulă, numim antiiudaismul lor. În capitolul II autorul expune, în modul cât mai obiectiv posibil, conţinutul învăţăturii lor. În capitolul III acordă întreg spaţiul contextului istoric, ca să facem o apreciere cât mai obiectivă posibil asupra motivaţiilor raţionamentelor lor, fără a ne scufunda într-un anacronism facil. Subtitlurile îmi par deosebit de clarificatoare pentru a înţelege mai bine ceea ce s-a petrecut. Le citez: "Rezistenţa poporului evreu la predicarea evanghelică"; "Eclipsarea iudeo-creştinismului"; Distrugerea templului şi exilul"; "Trecerea Imperiului la creştinism" şi "Atracţia iudaismului asupra creştinilor". În capitolul IV dezvoltă raţiunile teologice ale opoziţiei. Porneşte de la problematica marcionită pe care o percepem mai bine astăzi, după măsura în care a atârnat şi atârnă încă de expunerea credinţei noastre; arată apoi că, păstrând, din fericire, totalitatea Scripturilor, Părinţii s-au găsit în faţa dificilei probleme a lecturii convenabile atunci, a Vechiului Testament şi, în particular, a conţinutului său legislativ, înlăturat în practica Bisericilor de origini păgâne. Aceste reflecţii pun în evidenţă de ce reafirmarea astăzi a unităţii Scripturilor nu poate merge înainte fără o nouă punere la punct, fără o nouă înţelegere a raporturilor între Vechiul şi Noul Testament, din momentul în care refuzăm să cedăm unei devalorizări a poporului evreu contemporan ca cititor al Scripturilor. Extremul interes al acestor capitole a şters, în parte, regretul resimţit la lectura sa pentru faptul de nu fi găsit un studiu asupra originilor separării, chiar dacă lucrări recente au adus unele clarificări în această privinţă.

Un alt capitol ne oferă o analiză minuţioasă şi teologică a Declaraţiei Nostra aetate, care subliniază caracterul decisiv al acestei noi reflecţii teologice, chiar netrecând sub tăcere lacunele ei, iar prin aceasta, caracterul său iniţial.

Capitolul "Convertire" reînnoieşte dezbaterile, prea adesea superficiale, asupra acestui subiect. El relevă, pe bună dreptate, necesitatea permanentă a convertirii ca atitudine spirituală într-un dialog.

Datorită dezbaterilor pătimaşe care-l înconjoară, am citit cu extrem interes capitolul intitulat "Israel şi pământul său". Este tratat cu multe nuanţări şi cu claritate. Probabil, dificultăţile excesive au reţinut puţin autorul din intenţiile sale. Mi-ar fi făcut plăcere să-l văd degajând câteva perspective mai dinamice pentru viitor. Relaţia poporului evreu cu pământul său nu are ea şi o semnificaţie paradigmatică?

Ultimele două capitole sunt foarte bogate. Primul abordează chestiunea perenităţii Israelului. Aceasta, reexaminată într-o perspectivă pozitivă, pune nişte întrebări fundamentale conştiinţei creştine. Ea obligă şi va obliga la o reînnoire a reflecţiei teologice, ale cărei limite sunt dificil de trasat de acum. Mă gândesc îndeosebi la chestiunea sensului istoriei. Autorul scrie: "Prin «împietrirea» lui Israel - putem spune astăzi, fără a face un joc de cuvinte: prin permanenţa iudaismului - se desfăşoară un proiect divin pe care raţiunea nu îl poate explica, însă al cărui scop este mântuirea păgânilor. Planul mântuirii care îmbrăţişează pe Israel şi neamurile se realizează deci într-un mod neaşteptat prin însăşi respingerea evangheliei de către evrei".

Prelungindu-şi reflecţia supra sensului istoriei, autorul revine la lectura lui Paul, la capitolele inepuizabile ale Scrisorii către Romani. Dezvoltările sale nu sunt repetarea, nici sinteza a ceea ce se scrie astăzi despre acest subiect, ele sunt personale şi originale, foarte sugestive. Remarc din nou un pasaj. După ce a amintit împietrirea lui Israel datorită milostivirii acordate păgânilor şi consecinţa care a rezultat de aici pentru mântuirea neamurilor, autorul se întreabă:

"La capătul acestei examinări..., concluzia noastră nu poate fi decât mărturisirea unei imposibilităţi de a conchide, dacă dăm acestui termen sensul său propriu, de «a închide». Nimic nu este închis. Această constatare provoacă de la sine o ultimă întrebare: de ce creştinii au închis atât de repede ceea ce Paul lăsase deschis? Atingem aici un alt mister: cel al împietririi neamurilor în faţa misterului alegerii".

Spre sfârşitul cărţii, după ce a citat finalul capitolului IX din Paul, el adaugă: "[Asupra viitorului] dăinuie un mister care nu este dezvăluit (...) A ne mărturisi neputinţa de a explica totul (...) înseamnă, în acelaşi timp, a ne deschide speranţei".

Aşa ni se prezintă cartea părintelui Remaud. Ea va deschide nişte orizonturi noi cititorului neiniţiat.

Celor care sunt mai avansaţi, chiar specialiştilor, le va apărea, sunt ferm convins de aceasta, ca o puternică invitaţie de a înainta.

Prietenilor evrei care o vor citi şi care, sper, nu vor fi surprinşi că se adresează, înainte de toate, creştinilor, le va arăta căutarea adevărului care ne animă astăzi, totodată le va descoperi, cred, onestitatea intenţiilor noastre. Acest lucru e esenţial în dialogul pe care au acceptat să-l deschidă cu noi.

Jean Dujardin

aşi 2008, 199 p., 14x20, ISBN 978-973-8980-37-2